Evenimentul zilei

Lun07062020

ActualizatMie, 15 Mai 2013 12pm

Back Sunteți aici:Actualitate Din tara România Dovada că atunci când iubeşti nimic nu mai contează! Dragostea te face să regăsești sensul vieţii, iar când iubești cu adevărat, nimic nu te poate împiedica să fii împlinit!

Dovada că atunci când iubeşti nimic nu mai contează! Dragostea te face să regăsești sensul vieţii, iar când iubești cu adevărat, nimic nu te poate împiedica să fii împlinit!

28 August 2017 - 

Plutonierul Butoi Ionuț-Claudiu a fost grav rănit în Teatrul de Operațiuni din Afganistan în anul 2008, însă a avut puterea să meargă mai departe, privind viața ca pe un dar divin. A rămas într-un scaun cu rotile, fără mobilitate de la buric în jos  și dependent de insulină având diabet din cauza stresului. Este încă militar activ, membru de onoare al Asociației Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie-Izvorâtorul de Mir” (AMVVD) , a luptat în continuare să își recapete echilibrul, s-a recăsătorit și are o familie minunată și părinți spirituali care-i stau mereu aproape cu un sfat și o vorbă bună. Și-a găsit ancore de care să își lege viața iar sportul a fost una dintre ele. Acum, are un nou țel în viață: în septembrie, să poarte drapelul național la Jocurile Paralimpice de la Toronto – Canada. Povestea de viaţă este absolut impresionantă şi cu lacrimi în ochi afli cum a renăscut în ciuda tuturor dramelor….

„Am putut să mă testez eu ca şi cadru militar” 

Pe 16 iulie 2008, plutonierul Ionuţ Claudiu Butoi, împreună cu camarazii Batalionului 30 Vânători de Munte Dragoslavele din Câmpulung, a ajuns în Afganistan. Ionuţ Claudiu Butoi a acceptat să povestească calvarul prin care a trecut, ce l-a făcut să plece în misiune și, a rememorat pentru Evenimentul Zilei experienţa teribilă din Afganistan.

 „Pentru a mine a fost ceva extraordinar, în sensul că am putut să mă testez eu ca şi cadru militar. Nu am plecat acolo pentru bani. Am avut misiuni peste misiuni. În Afganistan, misiunile noastre erau de sprijin pentru patrule. Noi eram pe TAB iar o misiune dura 24 de ore. Făceam pază la puncte strategice. Nu-mi era frică de glonţ, ştiam că sunt bine protejat în TAB, dar mi-era frică de bombă. La glonţ e altceva, eventual puteai fi rănit... Dar la bombă nu ai ce să faci. Pur şi simplu nu ai ce să faci!”, povestește Ionuț.

Ziua neagră care i-a schimbat viața la 180 de grade

Pe 31 august, la trei zile după ce a împlinit 30 de ani, a fost rănit în urma exploziei unui dispozitiv, care a aruncat în aer maşina de luptă în care se afla. Şi parcă se aştepta să se întâmple ceva în acea zi de sfârşit de august, când se afla pe Autostrada Qalat-Kabul în transportorul al treilea din coloană. 

 În timpul nefericitului eveniment a mai fost rănit şi plutonierul Gheorghe Irinel Matei, iar sublocotenentul Dragoş Alexandrescu a murit făcându-şi datoria faţă de ţară. Șansa lui Ionuţ Claudiu Butoi a fost că suflul deflagraţiei l-a aruncat, însă în momentul căzăturii şi-a fracturat coloana. A stat în comă opt zile, a avut dureri foarte mari, în timp și-a pierdut familia și tatăl a murit. 

 „Parcă am presimţi ceva. Şi eu, şi Dragoş, Dumnezeu să-l ierte! Sunt nişte lucruri despre care nu pot să vorbesc, dar, dacă le pui în legătură, îţi faci o anumită idee. Am șimțit teamă. Teamă că ceva rău urma să se întâmple. Cu exact o săptămână înainte avusese loc un schimb de focuri între noi și insurgenți. Mă așteptam să ne atace din nou, să ne pregătească o ambuscadă. Din păcate, nu m-am înșelat. Ziua mea de naștere este pe 28 august. Cu o zi înainte de incident, comandantul meu de pluton a vrut să mă lase la liber, să nu mai particip la misiune, însă am refuzat. Nu voiam ca altcineva să meargă în locul meu. Misiunile plutonului meu se întindeau pe durata a 24 de ore. În jurul orelor 11 am început deplasarea către postul de observare pe care urma să îl ocupăm. Acolo erau deja colegii noștri de la celalalt pluton, care trebuiau schimbați. Toate au decurs normal până a doua zi, pe drumul de întoarcere către bază. De fiecare dată când treceam peste un pod, închideam ochii, ca și cum așteptam să se întâmple nenorocirea. Și s-a întâmplat... .  ”, spune Ionuţ Butoi. 

Explozia a fost „cu dedicaţie”, spune el, fiindcă dispozitivul exploziv a fost detonat chiar atunci când TAB-ul lui a trecut. El şi Dragoş Alexandrescu erau ieşiţi pe transportor, acesta a fost ghinionul. Ionuţ a fost aruncat de pe vehicul de explozie, iar Dragoş a fost izbit de metalul TAB-ului, fiind ucis pe loc. „Declanşatorul a fost găsit la 250 de metri de locul exploziei. Îmi amintesc că am întrebat de ce nu mai îmi simt picioarele. M-am trezit apoi pe 8 septembrie, după opt zile de comă indusă. Aveam în minte imagini de dinainte de misiune, cum că mă duceam în dormitor, la somn. Apoi, treptat, îmi reveneau frânturi de imagini... Totul a durat o fracțiune de secundă în care nu am simțit nimic, nu știu ce s-a întâmplat sau cum s-a întâmplat. Primul lucru pe care mi-l amintesc este că am întrebat „de ce nu mai pot să mișc picioarele?” și punând mâna sub centură, am simțit ceva umflat. Apoi mi-am dat seama că sunt întins pe asfalt, alături de alte trupuri, dar am reușit să îmi identific un singur coleg. Pentru moment, nu știam dacă ce mi se întâmplă e un vis sau dacă am trecut deja pe lumea cealaltă. Apoi m-am trezit abia la 8 zile de la incident, în Germania. Fusesem în comă, timp în care visasem că eram la un popas și trebuia să plătesc, însă nu aveam bani. Am sunat-o atunci pe sora mea și m-am trezit din vis. De fapt, din comă”, îşi aminteşte veteranul.

„Şi a urmat calvarul… chinul refacerii.  Lângă mine era un medic american căruia am vrut să îi cer apă, însă nu puteam. Nu puteam să scot niciun sunet, dar nu înțelegeam de ce. Ulterior am aflat că aveam corzile vocale arse și depărtate. În momentul acela aveam impresia că fac parte dintr-un experiment: asistente intrau și ieșeau și de fiecare dată verificau aparatele care mă înconjurau. Abia după două săptămâni am putut să îmi văd familia. Veniseră la mine tatăl meu, sora și fosta soție. Pentru ei șocul a fost foarte mare. Prima reacție când m-au văzut cât ajunsesem de slab în câteva zile a fost să izbucnească în lacrimi. Au fost devastați, mai ales că starea mea era atât de gravă, încât s-au gândit inclusiv la pregătirile de înmormântare. Dar Dumnezeu m-a iubit! Un an mi-a trebuit ca să nu mai am dureri, să îmi revin cât de cât, să mă pot mişca, să încep să capăt încredere în mine. Am rămas fără mobilitate de la buric în jos și diabet din cauza stresului. Deci sunt dependent de insulină. Îți spun sincer că mult timp nu mi-am mai văzut rostul pe lume, mai ales că după trei ani de chin fosta soție a plecat iar tatăl meu a murit”, ne povestește Ionuţ Butoi. 

„Preferam ca Dumnezeu să mă ia pe mine, nu pe el pentru că eu am făcut mai multe greşeli. Am rămas că mai am ceva de făcut, şi chiar am”

Au trecut ani buni de când Dragoş Alexandrescu scrie istorie pe plaiuri muscelene şi argeşene din postura de erou după ce şi-a pierdut viaţa în teatrul de operaţiuni din Afganistan. Foştii camarazii nu l-au uitat şi de fiecare dată când prind momentul îi organizează câte un ceremonial de comemorare la Cimitirul de la Flămânda, acolo unde se odihneşte pentru eternitate, Dragoş Alexandrescu. Musceleanul Ionuţ Butoi, rămas într-un scaun cu rotile, este prezent la toate comemorările care i se aduc fostului şef şi prieten, Dragoş Alexandrescu. Plânge şi totodată se bucură că Dumnezeu i-a arătat drumul pe care îl are de parcurs. Un traseu plin de lumină, iubire şi multă împlinire. Când vorbeşte de Dragoş Alexandrescu, de fiecare dată Ionuţ Butoi lăcrimează şi are remuşcări că mai bine pleca el în locul lui. „Mă bucură faptul că nu este uitat, chiar dacă aceste evenimente sunt organizate cu alte scopuri. Mi-a fost şef de când m-am angajat. Păcat că s-a întâmplat acest lucru cu el. El nu avea greşeli. Preferam ca Dumnezeu să mă ia pe mine, nu pe el pentru că eu am făcut mai multe greşeli. Am rămas că mai am ceva de făcut, şi chiar am. Promovez foarte mult imaginea armatei, sportul pentru persoanele cu handicap, înotul, tirul cu arcul şi karatele. Poţi face multe lucruri fără picioare am toate weekend-urile încărcate, plec la ţară, am antrenamente. S-au aşezat toate, am trecut prin divorţ, mi-am refăcut viaţa, a declarat Ionuţ Butoi.

25 august 2016 -  „Dumnezeu mi le-a rânduit cum a ştiut mai bine. Sunt fericit!“

În ciuda afecțiunilor medicale, Ionuț Butoi este acum un învingător. Anul trecut s-a întors alături de foştii camarazi în Afganistan și s-a căsătorit cu Georgeta Elena, a avut o nuntă ca-n povești care a durat trei zile și trei nopți, este fericit și își continuă cariera militară. Are acum o familie frumoasă, o soție iubitoare, o fată de 13 ani – Giulia Mihaela şi un băiat în vârstă de opt ani - , de care este foarte mândru .

„Anul trecut (25 august 2016 – n.r.) m-am căsătorit. Viața mea a căpătat un alt sens, sunt un om împlinit, nu gândeam că o să pot fi aşa fericit, în primii ani de la accident am fost mai nervos, dar Dumnezeu mi le-a rânduit cum a ştiut mai bine. Sunt fericit! Am lângă mine o familie minunată și părinți spirituali cum nu s-au mai întâlnit, am tot ce-și poate dori un om pentru sufletul lui. Gigi, așa îi spun soției, este mereu lângă mine, face parte din mine, este cu adevărat jumătatea mea. Întotdeauna când am avut nevoie a fost alături de mine, m-a ajutat, m-a înțeles. Copiii, hmm copiii, sunt cel mai frumos dar pe care mi l-a dat Dumnezeu, sunt viața, sufletul și aerul meu. Nu am cuvinte să descriu ce înseamnă ei pentru mine, îi ubesc cu toată ființa mea. Nașii, oameni de pus la rană… Nașul este tot un militar veteran, un erou.  Marius Apostol este unul dintre marii răniţi ai războiului din Afganistan. La graniţa dintre viaţă şi moarte, el a luptat nu numai pentru ţară, dar şi pentru a rămâne în viaţă. Recuperat în urma unei groaznice explozii a vehiculului de luptă cu care se afla în patrulare pe A1 – „şoseaua morţii”. El şi-a petrecut luni de zile pe paturile de spital în grija doctorilor români, germani şi americani. A avut mereu lângă el soția, Carmen. Ea a stat lângă nașul, la spital, sacrificându-se, rugându-se săptămâni bune. Numai nașa știe cât de zdrobit i-a fost sufletul, câte nopți și zile lacrimile i-au curs șioaie pe obraz atunci când nașu n-o vedea, cât de mult a tremurat pentru viața lui. Graţie unei tehnologii de vârf, dar şi unei extraordinare voinţe de a trăi şi de a-şi revedea familia şi copiii, astăzi, plutonierul adjutant principal Marius Apostol este unul dintre veteranii-eroi ai Armatei Române. Şi, pentru că a experimentat pe propria-i piele avatarul atâtor suferinţe extreme şi al unei recuperări anevoioase, a decis ca alături de alţi tovarăşi de arme să înfiinţeze Asociaţia Militarilor Veterani şi a veteranilor cu dizabilităţi, al cărei preşedinte este. O asociaţie unde și eu sunt membru, și sunt mândru de asta (zâmbește larg - n.r.),  și care funcţionează de mai bine de trei ani, are peste zece mii de membri şi care vine în sprijinul celor care, ca şi el, au trecut prin experienţe similare şi care au nevoie de recuperare medicală asistată, de consiliere psihologică ca parte a recuperării, de socializare şi de incluziune socială. Ni s-au alăturat artiști, oameni de presă, oameni care au înțeles prim ce trece militarul român după un groaznic accident în Teatrele de Operațiuni. Toți membrii luptă acum, cu toate mijloacele, pe „frontul de acasă” să poată construi un centru de recuperare și refacere la standarde europene, primul centru de acest gen din România. Ei sunt a doua mea familie și pot spune că, asta este dovada că atunci când iubeşti nimic nu mai contează! Dragostea îi face pe oameni să regăsească sensul vieţii, iar când iubești cu adevărat, nimic nu te poate împiedica să fii împlinit!, “, a declarat Ionuţ Butoi. 

<<De un an viața mi s-a schimbat! Am puterea să afirm că „sunt un răsfățat al Domnului”>>

Pe plan profesional, de peste un an, este detaşat în misiune la Clubul Sportiv Steaua, club pentru care va participa în septembrie la Jocurile Paralimpice Invictus de la Toronto-Canada. În perioada 17-23 iulie a.c., militarii români răniți printre care se numără și Ionuț Claudiu Butoi au participat la Fontainebleau, la Campionatul mondial militar de tir cu arcul din Franţa. „Echipa României a câștigat 3 medalii de aur, 6 de argint și una de bronz.  Ei au concurat alături de alți aproape 200 de arcași din 13 de țări. Campionatul mondial militar de tir cu arcul a reprezentat prima competiție oficială la care a participat echipa de militari care va reprezenta România Jocurile Paralimpice Invictus de la Toronto, din luna septembrie. Unul dintre medaliații cu argint este plutonierul IONUȚ BUTOI, încadrat la Baza de Instruire pentru Apărare Câmpulung Muscel.”, vuia acum o lună toată mass-media. 

„Sunt genul de om care iubesc acțiunea. Dacă aș lăsa acţiunea pentru un birou, ar fi o a doua tragedie din viaţa mea. Acum, am şansa de a fi activ din nou. Şi, prin ea, înfloresc. Sper ca în septembrie să fim cel puțin la fel de buni cum am fost în teatrele de operațiuni și la Campionatul mondial militar din Franța. Noi românii nu vrem să cunoaștem înfrângerea, nu știm să ne lăsăm păgubași, luptăm până la ultima suflare. Asociația AMVVD mi-a insuflat dorința de a nu mai folosi expresia „nu mai pot”. Așa că: pot, lupt, nu mă las păgubaș, câștig. Am lângă mine un naș care a reușit să scoată din DEX cuvântul IMPOSIBIL”, ne spune Ionuț cu zâmbetul pe buze și cu strălucire în ochi.

Felicitarea AMVVD pentru Ionuț Butoi de ziua lui: „Astăzi este ziua ta, zi frumoasă ca tine…. LA MULȚI ANI, paharul sus, LA MULȚI ANI….”

Pe 28 august Ionuț Claudiu Butoi împlinește frumoasa vârstă de 39 de ani. La numai un an diferență de a schimba prefixul ar reușit să aibă ce nu au mulți, a reușit să-și schimbe destinul și să poată spune că este FERICIT, că are de la viață aproape tot ce și-a dorit. De două zile, așa cum îi stă bine românului, petrece. Și spune că de anul trecut trăiește ca-n povești și nu vrea să renunțe la distracția de trei zile și trei nopți. 

„De anul trecut soarta mă răsfață. De anul trecut am dat tonul petrecerilor lungi. De acum încolo, începând cu 25 august - data căsătoriei și pană seara târziu pe 28 august - data mea de naștere, petrec lângă familie, nași, prieteni. Aș vrea ca toată lumea să se simtă și să traiască așa cum simt și trăiesc eu în aceste zile. Oameni buni, dacă lupți și ai sufletul curat viața te va răsplăti”, sunt cuvintele de încheiere ale eroului român. 

Își ia telefonul și începe să se uite pe site-ul asociației al cărui membru este. Vroia să vadă ce noutăți mai sunt. La un moment dat am văzut cum ochii încep a se umple de lacrimi dar zâmbetul îi rămâne pe buze. Eram nedumirită, credeam că nimic nu-l mai face să plângă…. Îl întreb ce s-a întâmplat și cu zâmbetul pe buze, cu ochii în lacrimi dar cu luminițe ce străluceau îmi spune încă o dată că-i un răsfățat al sorții și îmi citește mesajul de felicitare al Asociației AMVVD:

La început, vorbeam despre „lectia de viață” pe care ai dat-o omenirii, despre ambiția ta, despre curajul și încăpățănarea de a trăi ca un luptător neînfricat obișnuit doar cu câștigarea „războaielor” fie ele la lumină sau interioare. Prin ambiția și perseverența ta ne-ai demonstrat că, în această lume plină de greutăți, poți avea puterea de a trece peste ele și de a trăi așa cum vrei. Am început prin a relata lumii o parte din viața pe care ai trăit-o, prin a spune cine ești și prin câte ai trecut, ce ai făcut și ce urmează să faci, de faptul că tratezi viața ca pe un dar divin. CITEȘTE MAI DEPARTE AICI

 

Galerie de imagini

Lasă un comentariu