Evenimentul zilei

Sam10202018

ActualizatMie, 15 Mai 2013 12pm

Back Sunteți aici:Special Istorii de viață zguduitoare ale celor care au nimerit sub tăvălugul regimului sovietic. Astăzi se împlinesc 77 de ani de la primul val de DEPORTĂRI STALINISTE din Basarabia

Istorii de viață zguduitoare ale celor care au nimerit sub tăvălugul regimului sovietic. Astăzi se împlinesc 77 de ani de la primul val de DEPORTĂRI STALINISTE din Basarabia Recomandat

13 Iunie 2018 - 

25 de mii de familii au fost surghiunite, duse la muncă silnică. Mulți și-au pierdut viața și au rămas să zacă pe pământ străin. Aceste istorii ne mai cutremură și astăzi. Tot mai puțini sunt martirii regimului criminal de ocupație.  

„Majoritatea reținuților erau copii cu mame sau fără mame”

Elena Tricolici din satul Colibași era copil când a fost ridicată împreună cu familia. Tatăl  ei, aflând că vor fi deportați, s-a ascuns, sperând că fără ei familia îi va fi lăsată în pace. „Eu, mama și sora Maria, care avea 13 ani, ne-am dus să dormim la Vasilisa. Pe la 2 noaptea, s-a oprit o mașină la poarta Vasilisăi. Au intrat în casă doi soldați și un ofițer – ne pârâse cineva că suntem acolo. Ce-a fost atunci să nu mai fie niciodată. Nu ne-au lăsat să ne luăm nimic de acasă, pentru că tata a fugit, și așa au hotărât să ne pedepsească. Nici de mâncat, nici de îmbrăcat, nimic. Fratele Vasile era însurat și trăia la casa lui. El ne-a adus la sovietul sătesc două pâini. Ne-au dus la gara, unde ne-au ținut trei zile în vagoane de vite. Se vedea că transportaseră cărbuni cu ele, căci erau tare murdare. Tata, dacă a văzut că ne-au luat pe toate trei, a venit singur la gară. 

Acolo, în prima zi, majoritatea reținuților erau copii cu mame sau fără mame – îi aduceau cu mașina, îi aruncau în vagoane și îi încuiau. Pe urmă veneau și părinții singuri. Patru suflete am trăit cu cele două pâini timp de 10 zile. Vagonul era ticsit cu oameni - ședeam ca degetele, lipiți unul de altul. Când am ajuns la Omsk, ne-au dus la baie. Noi, dacă nu aveam haine, tot cu cele pline de paraziți ne-am îmbrăcat. Am ajuns în ținutul Altai. Ne-au dat o izbă din lemn la două familii. Ne-au scos la lucru pe toți. Eu și sora mergeam la muls vacile. Noi nu înțelegeam rusește, dar într-o lună am învățat limba. Erau acolo lituanieni, polonezi, oameni de diferite nații, ridicați ca și noi.

Până la moartea lui Stalin nici nu trăgeam nădejde să ne întoarcem acasă. Prin 56, ne-au dat speranță că s-ar putea să ne dea drumul acasă, am fost sfătuiți să scriem la Moscova. În anul 1957, am revenit acasă. Casa nu ne-au întors-o, cu toate că era pustie. Ne-am construit o casă la marginea satului. Sora Mărița s-a măritat, dar nici ei nu i-au dat voie să trăiască în casa părintească. Mulți ani după aceea, chiar și unii oameni din sat ziceau că am fost culaci. Da noi – ce bogăție, dacă tata avea 10 hectare, pe care muncea ca un argat…”, este povestea tragică a Elenei Tricolici.

„Trebuia să mă lepăd de părinți, dar cum să te lepezi de cei care ți-au dat viață?”

Constantin Bodolică era învățător când a fost deportat. „În acea noapte, eu eram la sesiune la școala pedagogică din Cahul. Eram în gazdă la o bătrână. În casă au intrat doi soldați și un ofițer. Au ridicat-o pe bătrână, săraca, era singură, fără moșneag. Eu am fost lăsat în pace. Eram speriat și nu știam ce să fac. Mă gândeam ce-o fi cu tata, căci și el era pe listă ca chiabur.

A doua zi m-am dus la școală, la lecții. Directorul ne-a spus că orașul e blocat. Nimeni nu are dreptul sa-l părăsească timp de trei zile, cât are loc operațiunea de strămutare a elementelor negative. I-au ridicat și pe ai mei. Pe mine m-au chemat la secția raională. Mi-au spus că nu mai am dreptul să fiu pedagog. Trebuia să mă lepăd de părinți, dar cum să te lepezi de cei care ți-au dat viață? Nici în colhoz nu mi-au permis să lucrez. M-au scos de la evidență din sat și mi-au spus s-o șterg până nu m-au arestat. Am plecat singur în Ural la lucru, dar când au aflat că părinții mei au fost deportați, mi-au cumpărat bilet și m-au trimis în raionul Altai, la părinții mei. Eram puși la munci grele, acolo unde nu vroiau să muncească localnicii. Când ne-am întors acasă, pe bătrâni i-au primit în sat, dar pe mine nu. Cu mare greu, umilire mi-am făcut viză în anul 1959”. Acesta a fost destinul familiei Bodolică, una dintre zecile de mii care au fost deportate.

 

 

Lasă un comentariu