Evenimentul zilei

Joi11232017

ActualizatMie, 15 Mai 2013 12pm

Back Sunteți aici:Special Interviu Iustina Scarlat: „Din toate genurile de artă, numai muzica ajunge la Dumnezeu”

Iustina Scarlat: „Din toate genurile de artă, numai muzica ajunge la Dumnezeu”

20 Septembrie 2016 - 

Iustina Scarlat este artista căreia îi place să spună că toată viața a făcut politică, da… politică culturală. Și-a dedicat viața cântecului folcloric, creației corale și activităților culturale, aflându-se timp de 35 de ani la cârma Centrului Național de Creație Populară. A cutreierat țara în lung și-n lat, fiind ori inițiatoarea unor concursuri muzicale, ori membru de onoare al juriului. Este maestru în artă și pur și simplu un om de seamă al cântecului folcloric. Toate experiențele de viață s-a străduit să le trăiască frumos și a știut să prețuiască toate darurile pe care i le-a oferit destinul. Vă invităm la un dialog despre viață, semnificația tradițiilor moștenite de la străbunii noștri, ce ar trebui să păstrăm și ce pericol ne paște dacă vom lăsa să piară tot ce avem mai sfânt: credința, limba, cântecul și portul popular.

 

- Dna Scarlat, cum ați defini noțiunea de folclor?

- Folclorul este tot ce are și a avut mai sfânt acest popor. Pe fiecare popor îl reprezintă tradiția și obiceiurile sale, prin asta ne deosebim de alte națiuni. În vara trecută, am văzut un spectacol montat de soțul meu Iustin, intitulat „Pe-ai țării umeri dalbi”, care se joacă la Teatrul Epic de Etnografie și Folclor „Ion Creangă”, și chiar vă rog să mergeți să-l vedeți, pentru că descrie traseul prin care a trecut neamul nostru. Doamne, câtă frumusețe și câtă sfințenie a avut acest popor, iar astăzi, câte un pic ne pierdem sufletul și rămânem pustiiți, devenim roboți. 

- Care sunt valorile pe care v-ați clădit traiul de-a lungul vieții?

- Cea mai importantă în viața aceasta este credința în Dumnezeu. Eu fiind cântăreață în corul bisericii, văd mulți tineri care vin și se închină cu atâta evlavie și mi se umple inima de bucurie, pentru că de cei vârstnici nu mă mir, este un lucru firesc să-i vedem mai des la rugăciune. Mama mea spunea așa: Pe lângă un credincios, Dumnezeu ține în jurul lui o mie de necredincioși.

- Credința, de altfel, este un element foarte prezent în folclorul nostru și dvs. credeți că toate pornesc de la biserica din sat?

- Într-adevăr, toate pornesc de la acea bisericuță, de la predica unui preot, de la un educator înțelept, de la un pedagog cu har, care știe cum să modeleze dintr-un copil un caracter bun. Mama mea spunea că dacă mergi la biserică și n-ai reținut măcar o frază de la liturghie, ai pierdut timpul în zadar. Omul care are înțelepciune și credință, toate celelalte le dobândește cu ușurință și, după ce ieșim de la slujbă, parcă suntem mai ușori, parcă zburăm și nu ne mai deranjează lipsurile cotidiene. 

- În viziunea dvs., folclorul se învață sau se transmite din generație în generație?

- Cred că folclorul se transmite din generație în generație. El curge prin sânge, prin fiecare fibră a sufletului. Când mama cânta un cântec, ea trăia sufletește acel mesaj și acesta pătrundea și-n sufletul meu și cu el am parcurs atâția ani de viață. L-aș aduce drept exemplu pe băiețelul meu Mihăiță când avea trei ani. Într-o zi, eu spălam rufele și am început să cânt o doină preluată de la tata, pe care am imprimat-o și nu i-am schimbat niciun cuvânt. Am văzut că băiatul s-a oprit în prag și asculta, dar intenționat nu m-am uitat la dânsul și am cântat doina până la capăt. Am vrut să văd dacă va rezista șapte minute și când m-am întors la el să-i văd expresia feței, avea șiroaie de lacrimi pe față. Iată asta este ceea ce putem noi să transmitem copiilor. 

Are Ion Druță balada „Țăranii mei”, pe care, ori de câte ori o ascult, văd tot acest peisaj, fiindcă eu am trăit toate aceste momente pe care le redă în amănunt. Cred că trebuie să învățăm această baladă ca pe o rugăciune. Țăranii de cândva pur și simplu au fost niște sfinți. Ei au avut o cultură extraordinar de înaltă. 

- De altfel, acei țărani de altădată au compus cântecele populare care astăzi sunt șlagăre.

- Ce înseamnă un cântec folcloric? Nu este nimic altceva decât un moment pe care omul l-a trăit: fie bucurie, fie tragedie, fie dramă. 

- Cum ați descrie atitudinea pe care o aveau părinții dvs. unul față de altul?

- Tata o iubea enorm pe mama. S-au dus o dată la Chișinău cu o căruță de grâu și i-a cumpărat două rochii. Vă imaginați? Erau 80 de km distanță. Mama deseori îmi dădea exemple despre felul cum se petreceau tinerii altădată. Duminică dimineața mergeau cu toții la biserică, după care veneau și se odihneau, pentru că toată săptămâna se muncea din greu, iar după-amiază se duceau în grădina unde cânta fanfara și acolo se întâlneau, se plimbau pe malul Nistrului. Bineînțeles, fiecare își alegea o pereche de nivelul lui social. Șezătorile erau și ele un prilej pentru întâlniri. Fetele coceau plăcinte, invitau flăcăii și cum făceau cunoștință? Îl chema oleacă în tindă și acolo vorbeau despre toate. Foarte curat, foarte sincer, foarte frumos. La acele șezători în primul rând se muncea, dar pe lângă asta se punea un păhăruț de vin, o bucată de învârtită și apoi următoarea seară se și cânta. Și când te pomeneai cu o horboțică cât jumătate de metru împletită. Eu cred că acestea au fost momente sfinte.

- Fiecare om se naște cu o misiune pe acest pământ. Misiunea dvs. care credeți că este? 

- Eu consider că datorită Domnului, încet, încet, îmi îndeplinesc misiunea, pentru că am copii și nepoți cărora mă străduiesc să le transmit ce am primit de la buneii, părinții mei și în așa fel noi nu ne vom pierde ca neam.

- Când v-ați dat seama că muzica populară vă este apropiată sufletului?

- Odată cu laptele mamei. Eu am avut doi părinți artiști. Tata iubea muzica, cred că mai mult decât mama, chiar dacă mama a fost artistă de pe băncile școlii. De la mămica mea am deprins dragul de cântec, de la acele romanțe și cântece religioase pe care mă învăța să le cânt. Ea în permanență cânta prin orgadă. Eu o întrebam deseori de ce nu se mai duce la poartă, să stea de vorbă cu vecinele, dar ea spunea așa: „Dragu’ mamei, nu mă duc pentru că, vrei nu vrei, acolo te umpli de păcate, de vorbe, dar așa, eu îmi caut de gospodăria mea și mai dau la o pasăre, la un animal și cu asta mă mângâi”. Scrisoarea a III-a a lui Eminescu o știa cap-coadă și la fiecare vorbă ea avea o replică. Era minunată. 

- Când i-ați spus că vreți să vă faceți artistă, mama v-a susținut?

- Cu toate că ea iubea foarte mult cântecul, n-a fost de acord cu decizia mea, pentru că la țară exista această părere cum că artiștii au un comportament neadecvat. Cu toate acestea, eu cântam în brigăzile de agitație împreună cu frații mei. Sora Maria este meșter popular, fratele Isidor a cântat peste 20 de ani în orchestra Ansamblului „Joc” și Dumitru, care este membru al Uniunii Scriitorilor, era parodist. Șefa clubului venea la noi și ne implica pe toți în spectacole. Pe timpuri, lumea era foarte dornică de artă, de muzică, așteptau artiștii cu sufletul la gură. 

- Și astăzi cum să aducem lumea în sălile de spectacole?

- Astăzi este mai dificil, pentru că toate calculatoarele și tehnica performantă și-au făcut treaba foarte bine, au pătruns până în creierul nostru, încât nu mai vrem să ne dezlipim de ele. Acum, noi trăim alt veac și trebuie să muncim de zeci de ori mai mult decât au muncit strămoșii noștri. Trebuie să avem grijă că, dacă ne pierdem sufletul, pierdem tot, devenim niște roboți care muncim pentru starea materială. Dar cea spirituală cui rămâne?  

- Corul rămâne predilecția dvs. și știu că ați fost inițiatoarea multor evenimente în care ați implicat grupurile corale din toată țara.

- Pe 3 iunie 1990, în perioada când lumea se reîntorcea cu urechea spre folclor, am organizat primul festival folcloric coral. A fost un eveniment ce nu se va mai repeat niciodată, păcat că s-a distrus toată arhiva video din acele timpuri. Pentru că era de Duminica mare, le-am spus tuturor să aducă din pădure flori de tei și toată scena era presărată cu flori de tei și corovatic. Nu vă pot reda în cuvinte ce frumusețe și ce miros îmbătător era. Lumea era cu adevărat dornică de a-și cânta cântecul, pentru că până atunci se cânta doar despre Lenin și revoluție. Atunci, 1300 de interpreți au cântat în cor „Limba noastră”, acompaniați fiind de nouă orchestre de muzică populară unite în una singură, condusă de Serghei Ciuhrii. Nicolae Gheorghe Rusu a regizat acel spectacol la Palatul Național. 

Arta corală a fost sensul vieții mele. Eu am cântat șapte ani în Capela corală „Doina” și Veronica Garștea ne-a spus că cea mai frumoasă este arta corală pentru că nici un instrument nu poate reda acea frumusețe pe care o redă vocea. Nu-mi vine să cred că am putut să organizez atâtea lucruri care astăzi nu mai sunt. Eu, dacă-mi puneam un scop, nu mă lăsam de el până nu-l realizam. A fost o perioadă de aur, pentru că m-am ocupat cu ce mi-a plăcut și am avut satisfacție. (Tatiana Slivca)

 

 

 

Lasă un comentariu