Evenimentul zilei

Lun12092019

ActualizatMie, 15 Mai 2013 12pm

Back Sunteți aici:Special Interviu Editoriale De noi depinde pasul următor

De noi depinde pasul următor

12 August 2019 - 

Ne dezmorțim, ne trezim și îi zâmbim soarelui. Ne gândim că-i prea cald deși cu câteva luni în urmă căutam acea rază care să ne încălzească. Cam asta înseamnă pentru noi (cel puțin pentru mine), începul zilei de azi. De câteva zile adorm cu un gând. Mă trezesc și-l am în cap. Sunt tulbure și fără energie. Încerc să gândesc și să mă urnesc și totuși acel gând nu-mi dă pace.

 Suntem preocupați de mizeriile pe care le putem arunca în capul celor pe care îi considerăm mici, neimportanți, celor deasupra cărora ne situăm crezându-ne superiori, uităm de cele mai multe ori că simpla calitate de OM, scoate la iveală ființa aceea luminoasă, bună, tandră, pe care de multe ori o ascundem cât mai departe de ochii celorlalți, probabil de frica de nu fi considerat prost. Da, de frica de a nu părea sensibili, fragili, simpli, frumoși, limpezi. Ne-am închis de bună voie în cușca din care nimeni în afară de noi nu ne poate da drumul vreodată. Asist, trosnindu-mi degetele a neputință, la o ștergere generalizată a ceea ce mai înseamnă umanitate. Ca și cum o mână nevăzută șterge cu buretele tot ceea ce știam, tot ceea ce prețuiam. Nu am crezut că poți să trăiești complet imun la ceea ce te face om. Poate părea naivitate, uneori prostie, neadaptare la condițiile societății actuale atât de acordată la tot ce înseamnă URÂT și ÎNTUNERIC. Îmi asum această sensibilitate (dacă o pot numi așa), așa cum am făcut-o întotdeauna în lungul drum al vieții mele.

Privesc pe geam și mă gânesc că oameni care au făcut diferența ne privesc din cer și se crispează (un cuvânt prea blând) la cei care își alocă, superiori, meritul de OM.

Avem o boală, aceea de a nu ne prețui semenii cât trăiesc și de a-i ridica în slăvi după ce pleacă. Suntem impasibili în fața vieții, o tratăm cu superioritate. Unora, dacă li s-ar da șansa, cred că ar striga în gura mare că ei sunt cei care au inventat-o, nu de alta, dar generațiile care știau să facă asta au dispărut în acel întuneric despre care vorbeam mai devreme. 

Avem o boală numită prostie, pentru că atât timp cât ne credem zei cu dorința încarnată de a avea putere și de a decide pentru alții, viețile unora sunt secerate de incapacitatea de a fi oameni a altora. Cred că d-asta ne putem numi proști. Direct, franc, în față.

Dar unii dintre noi mai avem o boală numită speranță. În ziua de mâine, în mai bine, în mai frumos…  Dar pentru asta trebuie să facem ceva, să ne mișcăm toate degetele, să ne mișcăm mâinile, picioarele, corpul și să facem ce avem de făcut nemaiașteptând nimic de la nimeni. Dacă vrem bine trebuie să ne urnim nu doar să dăm din gură, să ne mișcăm spre ce-i rău și să luptăm, să înfigem cu toată puterea nostră, cu mâinile noastre, binele în reduta răului. Dacă vrem frumos nu este suficient să ne oprim să admirăm ceva, ci trebuie să creăm la rândul nostru frumos, arătând cu degetul urâtul. Dacă vrem să oprim degradarea în care trăim cu toții trebuie să ne așezăm în fața celor care cu ferocitate distrug frumosul copiilor noștri, cu bună știință, voit, parcă urându-ne de-a binelea.  Lumea în care trăim omoară omenia. Încet, dar sigur, ca o cauză a unei boli necruțătoare… 

Am obosit puţin, aşa că voi zăbovi. Uit de timp, uit de mine, de restul lumii pierdută în paharul plin al vieții. Să respir aer curat?! Mai vrea cineva asta? Mă tot întreb cum am reușit câteodată să adun lupii să doarmă lângă mine şi să-mi mănânce din palmă pentru un timp. Mă tot întreb cum de a trebuit să mă las lovită până la sânge doar ca să mă pot regăsi. Probabil rănile au fost semn de recunoaştere, de a putea scăpa de urât și întuneric, de a-mi da dreptul a merge mai departe cu speranța. 

Nu e urâtă lumea aceasta, doar unii vor să o privească astfel! Pământul are atât de multă iubire de dat încât l-am sufocat cu nepăsarea noastră. E simplu. Trebuie să deschidem ochii și să iubim! Un singur gând de lumina schimbă totul. Ne este totuși greu să-l trimitem și spre noi, darmite spre cei din jur sau spre pământ.

Un singur zâmbet aduce liniște și fericire, iar totul prinde viață. De ce ne este atât de neîndurat să alegem simplu, omenește, cu sufletul?

Și, totuși, de noi depinde pasul următor. 

Lasă un comentariu