Evenimentul zilei

Lun06172019

ActualizatMie, 15 Mai 2013 12pm

×

Avertizare

JUser: :_load: Imposibil de încărcat utilizatorul cu ID: 52

Back Sunteți aici:Special Reportaj Orfanii războiului de la Nistru. Trădați de propria țară, minţiţi de autorităţi

Orfanii războiului de la Nistru. Trădați de propria țară, minţiţi de autorităţi Recomandat

27 Februarie 2015 - 

De 23 de ani, copiii orfanii ai celor căzuți pe câmpul de luptă în timpul războiului de la Nistru s-au luptat cu nedreptatea, pentru că au fost lipsiți de tată, s-au luptat cu sărăcia, iar mulți dintre ei au luat calea pribegiei pe cele mai îndepărtate meleaguri. Rana lor mai sângerează și astăzi, iar văduvele blestemă guvernarea pentru că au fost uitate așa cum au fost uitați bărbații lor uciși pe front. 

Sute de copii au rămas fără părinți în urma conflictului armat din 1992. Astăzi sunt mari, au familii și propriii lor copii. Își amintesc cu lacrimi în ochi de momentul când și-au văzut tatăl în sicriu. După atâția ani de suferință, își doresc să fie pace și să le fie mamele sănătoase. De la stat nu mai așteaptă nimic, e de ajuns că i-au lăsat orfani. 

I-a promis soțului să aibă grijă de copii 

Valentina Moraru de la Orhei a rămas văduvă cu doi băieți mici în brațe. Acum, am găsit-o la primărie. Ce lucrați aici?, o întreb eu. „Eh, de-aș lucra. Mi s-a stricat sistemul de încălzire și e frig în casă de îți tremură dinții. Mai vin și eu aici câte o oră, două, să mă încălzesc la fete”, spune doamna Valentina. De lucrat mi-a spus că nu lucrează de trei ani. Era contabilă. Într-o zi a plecat la fecior în România, iar când s-a întors, i s-a spus că au făcut reduceri și ea nu mai are de lucru. Cei pentru care cineva au avut să pună un cuvânt, lucrează și acum, chiar dacă sunt mai în vârstă ca ea. 

Soțul său a fost comisar de poliție. Își amintește momentele din 1992 în cele mai mici detalii. „Era duminică, 15 martie. El plecase de vineri pe front la Coșnița. Eu toată duminica parcă eram bolnavă, simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare. Luni, m-au sunat pe la ora 9 și mi-au spus că Mihai a fost ucis. Mi s-a oprit inima”, spune Valentina Moraru. Pe soț l-au dus să-l înmormânteze în Brănești, raionul Orhei, locul lui de baștină. „M-am jurat la mormânt că o să le dau băieților studii superioare și loc unde să trăiască. Singură am ridicat casa. Cu chin, cu vai am reușit să-i învăț, dar loc de trai așa și nu am mai reușit să le fac”, spune tristă femeia. 

Sergiu, cel mai mare, a făcut Academia de Poliție. A lucrat câțiva ani, dar, pentru că salariul era mic, iar el îi semăna tatălui său, care era un om cinstit, a decis să se lase de poliție. A plecat în Italia, apoi s-a îmbolnăvit și s-a întors acasă. A încercat să se angajeze înapoi în poliție, dar nu a mai reușit. Acum transportă moldoveni în Italia. Cel mai mic băiat al Valentinei a făcut facultatea de arhitectură în București și a rămas acolo, unde și-a găsit de lucru. „E tare mare durerea. Când mă gândesc că am avut un soț cumsecade, bun, iar acum el putrezește și noi ne luptăm cu sărăcia, încep a plânge. A murit în zadar”, spune Valentina. Are o pensie de 900 de lei, iar de ani buni tot scrie la guvern să i se ofere și soțului ei Ordinul „Ștefan cel Mare”, pentru că a meritat. La acest ordin se adaugă și 500 de lei. „Mi-au spus că el e mort. Dar pentru cine a murit, nu tot pentru țara aceasta? Dacă era viu, nu aveam nevoie de nimic, de la nimeni”, spune Valentina Moraru. Acum, își dorește să mai trăiască câțiva ani și să își vadă și cea de-a doua nepoțică de la feciorul mai mare, care în câteva luni va veni pe lume. 

Uitați de autorități

Mihai Moraru a fost singurul comisar de poliție care a căzut în luptele de la Coșnița și unicul tată din raionul Orhei. „Este singurul care a avut copii din cei care au murit din raionul nostru. Ceilalți erau mai tineri și nu aveau familii”, spune Andrei Calcea, președintele Organizației teritoriale a veteranilor de război din Orhei. Nu pot să ajute cu mult familiile celor care au rămas fără bărbați  voinici la case, dar măcar amintirea le-o cinstesc. „Gimnaziul din Braniște, unde a învățat Mihai Moraru, îi poartă numele. La fel îi poartă numele și Școala Profesională nr. 12 din Orhei. A fost denumită și o stradă în cinstea lui. Noi chiar am inițiat un turneu pentru copii, care se numește „Mihai Moraru”. Cu toate acestea, nu înseamnă mai nimic dacă omul nu mai este, iar familia suferă”, spune președintele organizației. 

Toți cei care au luptat în războiul de la Nistru, spun președinții de organizații ai veteranilor, au ajuns niște orfani ai autorităților. „S-a uitat cu totul de cei care au apărat pământul acestei țări. Guvernul își amintește o dată în an, pe 2 martie, de acești oamenii. Văduvele și invalizii primesc câte o mie de lei, iar unii chiar nimic. Cu acesta se termină tot ajutorul de la stat. Contribuim și noi cu ce putem, dar e prea puțin, mult prea puțin”, spune Andrei Calcea. 

Au murit atunci, mor și acum

În total, 400 de persoane din raionul Orhei au luptat la Nistru. „Dintre cele 400, nouă au murit pe câmpul de luptă, 10 au rămas invalizi, pentru care viața aproape că a încetat. Cel mai îngrozitor însă este faptul că peste 65 de veterani din cei 93 decedați, chiar dacă erau încă în plină viață, au decedat din diferite motive de boală pe care le-au căpătat atunci, în 1992”, spune Andrei Calcea. Acesta zice că mulți dintre cei care au luptat erau tineri și nu aveau familii sau copii. Tot în raionul Orhei, a decedat un flăcău de o mai mare frumusețe. Când l-au adus mort la poartă, a aflat că el se însurase fără știrea părinților înainte de a pleca pe front. 

Orfană de la 7 ani 

Alina Balaban din Căuşeni are acum 29 de ani. Îşi aminteşte în cele mai mici detalii ultimele zile petrecute alături de tatăl ei, Anatol Balaban. Când auzeau poarta, ea şi sora ei mai mică, de doar doi anişori, ieşeau iute din casă şi-i săreau în braţe direct de pe prag. Acestea sunt cele mai frumoase amintiri, când erau strânse în brațe de mâinile lui puternice și știau că are cine să le ia apărarea.

Bucuria lor însă a fost de scurtă durată. În iunie 1992, tatăl a plecat ca voluntar pe frontul de la Tighina. „La despărţire ne-a spus că va lipsi doar două săptămâni. Nu ştiam că se duce la război. Mama ne-a povestit mai târziu că a fost atacat când se afla într-o clădire cu nouă etaje din Bender. A fost grav rănit. L-au adus la Căuşeni mai mult mort decât viu. Apoi a fost transportat la Chişinău, dar medicii n-au reuşit să-l salveze. Avea corpul plin cu schije”, povesteşte Alina.

Îşi aminteşte bine ziua în care tatăl ei a fost adus acasă în sicriu. „Nu înţelegeam de ce s-a adunat atâta lume şi toţi plângeau. Mai ales mama. Speram că tata doarme adânc şi se va trezi. Când am ajuns lângă groapă, am înţeles că de acolo chiar nu avea cum să iasă. Plângeam şi eu”, mărturiseşte tânăra, răvăşită şi azi de emoţii.

Familie aruncată pe trei continente 

Cele două surori au făcut facultatea, acesta a fost visul lor. S-au descurcat cu greu. „De mici, ne-am învăţat să ne descurcăm în gospodărie singure. Împărţeam muncile. Sora schimba prizele, eu curăţam zăpada”, povesteşte tânăra. 

Deşi au lucrat foarte mult, fără un bărbat în familie, nu au mai reuşit să termine casa. Mama lor, Vera, nu s-a recăsătorit, de altfel, ca majoritatea văduvelor de război. Dacă ar fi fost tatăl lor viu, poate erau cu toții grămăjoară, el i-ar fi ținut alături. Dar așa, au fost nevoiți să plece cât mai departe pentru a scăpa de sărăcie. Mama lor a fost contabilă la primărie, iar de mai mulți ani lucrează în Italia. Alina lucrează și ea de doi ani în Kuwait, iar sora mai mică se află în Chicago, Statele Unite. „Am ajuns să trăim eu, mama și sora pe trei continente diferite. La 4 februarie, a decedat bunica, dar nimeni din noi nu a putut să vină la înmormântare. Am trimis bani și au îngropat-o rudele. Mamei i-a fost cel mai greu. Simțim lipsa tatălui și acum…”, spune, tristă și departe de țară, Alina Balaban. 

 

 

 

 

 

Lasă un comentariu